Arta plastică și firescul jocului

Prins în tumultul vieţii sociale care ne înconjoară pe toti, de pretutindeni mai mult parcă decât oricând, mergeam abătut, fără scop şi fără vise. Urmele paşilor mei răsunau goi pe caldarâm. Din când în când, în ritmul lor plictist se mai antrenau câteva pietre şi ceva nisip rămas pe stradă.

Un bolovan ivit din cine mai ştie ce răscoleală de pavaj se proţăpise tocmai în calea mea, special parcă, să mă împiedice, să mă enerveze. Şi, ca un făcut, mai apoi, toate pietrele din lume – care mai ascuţite, care mai caraghioase, care mai mici sau mai mari s-au găsit să îmi perturbe mersul, venind de nicăieri tocmai în picioarele mele. Dintre toate, un ciob prăfuit de marmură se ţinea însă cu obstinenţă de mine, trecând ca un scai, de la un picior la celălalt.

– Măi să fie ! Dar chiar crezi că o să mă împiedic de tine? mi-am zis eu, furios, în gând şi l-am alungat cu o lovitură de picior care l-a trimis tocmai pe trotuarul celălalt.

Triumfător, mi-am reluat apoi mersul agale, fără să scap însă, din vedere, “priveliştea” gropilor din asfalt.

Citește articolul în Revista de Lingvistică și Cultură Românească 5/2015
Autor: Iulian Coruț