Căpița, catedrala fără vitralii
De nenumărate ori am trecut cu șevaletul pe umăr pe lângă silueta misterioasă a căpiței, căutând mereu și mereu altceva, altundeva…Deseori am trecut pe lângă ființa ei tăcută, ca pe lângă bătrâna îmbrobodită de pe ulița satului, ca pe lângă casa părăsită, cu ușa smulsă din țâțâni și cu ferestre sparte.
Nu, căpița nu este o biată claie de fân; așezată puțin câte puțin pe spinarea rotundă a dealului, ori în palma întinsă și netedă a câmpiei, căpița este clopot de fân cosit, cu sunet stins, ocrotind răcoarea dimineții în amiezi toride, este căciulă călduroasă pentru aduceri aminte în nopți geroase.
Poarta vieții – Moșirea unui ansamblu artistic
osia cea mare
a lumii stă să cadă,
crucea-scară are
trepte de zăpadă
către cer cărare,
îngeri vin să vadă
suflete-n urcare
peste crucea-spadă
semn de întrebare
devenit dovadă,
crucea-scară are
braţe de zăpadă
Ioan Ivașcu, poet
Asemeni oricărei alte lucrări artistice care, cu cât e mai complexă, cu atât are o istorie mai zbuciumată şi un mesaj mai puternic, tot aşa şi această operă de artă, având în vedere complexitatea mesajului pe care doreşte să îl transmită privitorilor, reflectă zbuciumul şi strădania a peste două sute de suflete – fiecare din ele, în limita posibilităţilor, şi-au adus aportul la „moşirea” acestui ansamblu artistic. Este incontestabil faptul că în spatele acestei lucrări monumentale a fost o minte sclipitoare, care a gândit şi coordonat lucrările, în persoana sculptorului Liviu Mocan, precum şi faptul că o inimă mare a pompat sângele necesar către fiecare mădular al acestei lucrări, în persoana preotului ortodox din localitatea Cojocna.
Citește articolul în Revista de Lingvistică și Cultură Românească, 13/2017
Autor: Georgel Rednic
Arta plastică și firescul jocului
Prins în tumultul vieţii sociale care ne înconjoară pe toti, de pretutindeni mai mult parcă decât oricând, mergeam abătut, fără scop şi fără vise. Urmele paşilor mei răsunau goi pe caldarâm. Din când în când, în ritmul lor plictist se mai antrenau câteva pietre şi ceva nisip rămas pe stradă.
Un bolovan ivit din cine mai ştie ce răscoleală de pavaj se proţăpise tocmai în calea mea, special parcă, să mă împiedice, să mă enerveze. Şi, ca un făcut, mai apoi, toate pietrele din lume – care mai ascuţite, care mai caraghioase, care mai mici sau mai mari s-au găsit să îmi perturbe mersul, venind de nicăieri tocmai în picioarele mele. Dintre toate, un ciob prăfuit de marmură se ţinea însă cu obstinenţă de mine, trecând ca un scai, de la un picior la celălalt.
– Măi să fie ! Dar chiar crezi că o să mă împiedic de tine? mi-am zis eu, furios, în gând şi l-am alungat cu o lovitură de picior care l-a trimis tocmai pe trotuarul celălalt.
Triumfător, mi-am reluat apoi mersul agale, fără să scap însă, din vedere, “priveliştea” gropilor din asfalt.
Citește articolul în Revista de Lingvistică și Cultură Românească 5/2015
Autor: Iulian Coruț
