Așa cum o trăim majoritatea, neînțelepțește, ajungem rapid să transformăm viața într-un șir de secvențe consecutive de tip administrativ și contabil. Toate acestea ajung să ne reducă, să ne sugrume acel potențial activ intuitiv care ne dă ghes mereu spre binele și frumosul de creat, păstrat și transmis. Cu eforturile specifice și necesare.
Cînd pricepem și facem asta, putem participa chiar la miracole. Așa s-a întîmplat și-n acest caz.
O gospodărie de țară specifică sudului românesc, în fond una la fel cu toate celelalte. Și totuși, neștiut încă, aici s-a întîmplat un miracol: ai casei au renunțat la ceva material – cea mai mare cameră a gospodăriei, pentru crearea a ceva spiritual – un punct muzeal. E drept că numai după ce am golit camera și am aranjat unele din exponate au venit, au văzut și au reușit să conștientizeze unul din înțelesurile unui arhicunoscut proverb: omul sfințește locul. Apoi au ajuns să-nceapă să-l trăiască, pentru că rostul majorității proverbelor noastre strămoșești e să fie trăite. Numai așa le poți transmite generațiilor viitoare – prin tine.
Așa au ajuns ca în 2018, de Înviere, toți din familie să se reunească în muzeul devenit sufragerie, la masa lungă în stînga și dreapta căreia, pe jos și pe pereți, se aflau dovezi concrete ale modului în care moșii lor depuseseră eforturi de a se sfinți pe ei și locul.
Revista de lingvistică și cultură românească
S-a vorbit mult despre specificul românesc și s-a încercat în fel și chip să fie definit, cu mai mult sau mai puțin succes. În cele ce urmează, în cuvinte puține voi încerca să prezint frumusețea unicității specificului românesc oglindit în limbă, în limba română. Am convingerea că la baza specificului oricărei spiritualități, culturi stă limba, “neclintita limbă”, cum zice poetul. Limba este aceea care modelează ideile, trăirile și sentimentele unui neam. De aceea fiecare cultură este, mai mult sau mai puțin, unică în felul ei. Anumite cercetări moderne arată că limba modelează până și structura creierului și de aici, cred, viziunea specifică asupra lumii a fiecărei culturi. S-a scris mult despre originea limbii române, în principiu că este o limbă neolatină și că s-a format în mileniul I, d. Ch., fie la nord de Dunăre, fie la sud, în funcție de anumite interese politice, dar la o privire mai atentă se poate conchide că limba numită azi română a dăinuit atât la nordul, cât și la sudul Dunării, timp de multe mii de ani, chiar dacă aria sa de răspîndire s-a împuținat în mod dureros în ultimii 1000-1500 de ani. Prin urmare, limba pe care o vorbim, indiferent cum o numim, este rostire tainică, veche și plină de farmec, întrucât ea ascunde viziuni din vremuri demult trecute, când oamenii “gândeau în basme și vorbeau în poezii”. De aceea, ca mulți alții dintre contemporanii noștri, am fost tot timpul convins că limba română nu este o limbă neolatină, formată după acel nefericit episod istoric cunoscut sub numele de cucerirea Daciei de către romani, ci a fost dintotdeauna vorbită de la Marea Adriatică până dincolo de Nipru și de la Marea cea Mare la Marea Baltică, de către “cel mai numeros popor după Inzi”. Având această convingere deplină, am ostenit în ultimii 30 de ani să dau la iveală adevărul despre frumusețea și unicitatea limbii române și cred că am reușit. De aceea, în pragul mileniului III după Christos, cred, de asemenea, că a venit timpul să ne revendicăm limba cu întreaga spiritualitate și istorie, benefic îngemănate din vecie, tocmai pentru ca viitorul să se clădească pe fundamentele Adevărului.
Mihai Vinereanu, https://limbaromana.org
Boitul țesăturilor cu plante tinctoriale
Știu că soarele nu e doar galben, așa cum ne-am obișnuit să-l încadrăm și mă gîndesc uneori la sfințire ca la un proces de dobîndire a forței și culorilor solare, împrumutate nouă cu noimă de această mare sursă de Viață. Inițiem, prin urmare, o încercare de a desface darul solar – prezent în mod miraculos în plante – în componente unice, specifice, pe care să le transferăm cu iubire pînzei cu care ne învelim trupurile întru uz zilnic de sacralizare.
Muzeul etnografic Sf. Fecioară Maria
Una din metodele acceptate și uzate de sacralizare este cea a botezului. Prin actul botezului, cel/cea care primește numire și nume, ființă umană sau nu, este înscris/ă întru realizarea unui/unor anumite tipuri de sacralizare specifice și necesare devenirii individuale și colective. Sfințirea, însă, este un proces, nu o procesiune. Are început, etape, fir logic și, firesc, finalizare. Se poate încheia în timpul vieții sau după moarte. Se poate moșteni. Devine proverb, doină, datină. În cazul nostru, se continuă cu (în)ființarea unui muzeu etnografic, etapă logică și firească întru cinstirea moștenirii primite. Nu putem decît să ne bucurăm de numele și numirea care i s-a dat prin noi – Muzeul etnografic Sf. Fecioară Maria. http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/id.asp?k=2060&–BILA-Giurgiu
Satele unite ale României
Ne alăturăm proiectului Satele Unite ale României participînd prin organizarea unui eveniment în satul Bila, jud. Giurgiu, pe 15 august 2018. Evenimentul va fi susținut și de Revista de lingvistică și cultură românească – București și va consta în:
- inaugurarea oficială a Muzeului sătesc Sf. Fecioară Maria – primul (dar sperăm nu ultimul) muzeu din România ce poartă nume de sfînt;
- vizionarea filmului PE EROI SĂ NU ÎI CĂUTAȚI ÎN MORMÂNT, realizat de Camelia Moise;
- un atelier de boit țesături cu plante tinctoriale;
- o mică petrecere cîmpenească.
