La bunicii Luchian, din partea mamei, mergeam în fiecare vară, până târziu, când m-am mărit binișor. Până la Zvoriștea făceam cu autobuzul aproape două ceasuri. Mă aștepta bunicul Vasile, mândru, semeț, sprijinindu-se mai mult de formă într-un baston, ori bunica Aglaia, ușor adusă de spate și cu fața toată numai zâmbet. Acasă mă așteptau brânzoaicele, păstăile cu smăntână și turtele coapte pe plită.

Dădeam mai întâi și mai întâi o raită prin casă. Casa de Zi: cele două paturi simple, de lemn, cuptorul, blidarul, masa acoperită cu o țesătură albă, albă. Pe masă, o carafă plină cu apă și un buchet cu flori culese din grădinița din fața casei.

Citește articolul în Revista de Lingvistică și Cultură Românească, 12/2017
Autor: Doina Lavric