Încă de la începuturile perioadei medievale, când satul românesc nu era constituit ca entitate de sine-stătătoare și, în consecință, nu a făcut obiectul unor atestări documentare, așa-zisele „romanii populare” și-au legat destinul de practicarea cultului creștin. Foarte posibil și din acele vremuri s-au întipărit în conștiința generațiilor nume de locuri (microtoponime n.a.) care au avut legătură cu desfășurarea unor procesiuni religioase puse sub semnul credinței ortodoxe.
Din momentul constituirii satelor, în cadrul unor vetre distincte, detașate de ogor, fânețe și pășuni și a atestării lor în documente, în tradiția locală s-au păstrat foarte multe nume de locuri de veche rezonanță creștină. De pildă, în hotarul comunei bănățene Curtea, din ținutul Făgetului, atestată pentru prima oară într-un izvor diplomatic din 17 noiembrie 1362, se păstrează și astăzi în memoria colectivă a localnicilor microtoponimul „Bisericuțe”, „Pârâul Bisericii”, „Pârâul Rugii”‹ lat. Rogatio, -onis = rugăciune și „Dealul Bisericii”. Despre semnificația primelor trei locuri se pot formula doar supoziții. În dreapta cursului de apă Bega Poieni, a existat până în anul 1799 o veche biserică, în apropierea unei foste curți cnezial-nobiliare, amplasate pe Dealul Măgăzână. Despre acest prim locaș de cult se știe că a fost frecventat și de enoriași din satul învecinat, Românești

Citește articolul în Revista de Lingvistică și Cultură Românească, 12/2017
Autor: Ana Ursulescu