Sulina, o poveste reală

A fost odată…. acolo unde ”bătrânul Danubiu își pierde apele și numele în mare”, la Sulina, localitatea, care potrivit călătorilor străini ”pe la mijlocul veacului al XIX –lea era adăpostul piraților și recalcitranților greci, maltezi și ionieni, a căror populațiune se ridica la 1000-1200 locuitori ce se adăposteau prin câteva barace de scânduri și colibe de trestie…. ce practicau pirateria, întrebuințând toate mijloacele în a sparge corăbiile și caiacele ce le cădeau în mână și furând mărfurile ce le găseau”[1] devine la începutul sec. al XX – lea un important oraș – port, cu o economie înfloritoare bazată pe comerț si navigație. Dezvoltarea sa spectaculoasă s-a datorat Comisiunii Europene a Dunării (CED), organism creat în urma hotărârilor Congresului de Pace de la Paris din anul 1856 pentru a reglementa condiţiile de navigaţie la Dunărea de Jos[2]. Alături de Galați, unde era stabilit sediul CED, Sulina a reprezentat un punct important, aici funcționând o parte din cele mai de seamă instituţii ale sale – Casa de Navigație, Serviciul Tehnic, Căpitănia Portului, Inspecţia Navală, Serviciul Spitalicesc, o sucursală a  Contabilității Generale[3]. Amenajările întreprinse pe  brațul Sulina, ce devenea principală arteră fluvială, pe baza proiectelor inginerului englez Sir Charles Hartley, supranumit ”Părintele Dunării”, au determinat dezvoltarea  portului Sulina.  Acesta din 1870, la solicitarea CED, printr-o iradea imperială, a fost declarat  porto-franc, port internaţional liber, prin care mărfurile debarcate sau în tranzit  erau exceptate de la obligaţiile vamale, statut care avea să aducă oraşului dezvoltare economică şi modificări sociale deosebit de favorabile[4]. Locuitorii se bucurau de facilitățile vamale și își agoniseau viața atât din aportul muncii oferit de lucrările întreprinse de CED, cât și din operațiunile de transbordare, care se concentrau în portul nou creat, prin care se realiza 54% din totalul exportului de cereale făcut pe Dunăre[5].

Citește articolul în Revista de Lingvistică și Cultură Românească, 5/2015
Autor: Mădălina Ciocoiu